Literatura franceză despre absurd: un export estic? (E. Ionesco și literatura română de la hotarul secolelor XIX-XX)

Rezumat

Concepția despre absurd, răspândită în Europa la începutul și la mijlocul secolului al XX-lea prin studiile filozofilor germani și, în special, prin operele artistice ale lui J.-P. Sartre și A. Camus (de asemenea filozofi), își găsește expresia plenară în teatrul absurdului, una dintre cele mai expresive forme de protest, o semnificativă modalitate de a spune «nu» dispariției valorilor unei societăți care a demonstrat falimentul civilizației moderne. Lider incontestabil al teatrului absurdului este scriitorul român de limbă franceză Eugène Ionesco. În timp ce Camus susținea că precursori ai literaturii despre absurd și înstrăinare sunt Dostoievski și Kafka, pentru Ionesco, inclusiv prin felul de a «lucra» limbajul (deconstrucția limbajului academic), drept modele, în mare măsură, servesc opera lui Ion Luca Caragiale (care recurge în scrierile sale la «dialogul absurd», desemantizat de valențele sale tradiționale, când limbajul încetează a mai fi mesager de informație și cade în banalitate și în dezagregare) și cea a lui Urmuz, apreciat de critica literară ca precursor și părinte al absurdului, «unul dintre premergătorii revoltei artei universale» (E. Ionesco), a cărui moștenire artistică a fost preluată de T. Tzara în dadaism, iar apoi în suprarealism, realizând o deschidere spre literatura de avangardă europeană.

La începutul secolului al XX-lea absurdul se regăsește și în dadaism, care, prin «poetica» asociațiilor libere și a supremației hazardului ce elimină orice intervenție a rațiunii umane, prin spectacolele scandaloase, considerate o sfidare a bunului-simț, a pregătit terenul pentru teatrul absurdului. În felul acesta, putem conchide că și opera scriitorilor români de la hotarul secolelor XIX-XX și de la începutul secolului al XX-lea poate fi atestată ca punct de referință și de pornire a literaturii franceze și universale despre absurd.